Îți mai aduci aminte ce fain ningea?

Domnisoara de gimnaziu stranse la piept bine de tot sfeterasul crosetat chiar de ea si intra grabita pe o straduta in Baia Mare.

Tine in mana o plasa mica, plina cu gheme de lana si ace de cusut, de toate dimensiunile.

Pasul e grabit, afara e soare dar totusi rece, iar un vanticel de noiembrie ii tulbura putin ochii, inlacrimandu-i.

Parul il are impletit in spic, iar spicul acela lung si gros hodineste pe umarul drept al fetei.

Cu pasi mici si grabiti, cu ochii in pamant si din cand in cand la cer, domnisoara inainteaza spre casa unde a inceput sa ia lectii de tricotat.

Cateva crapaturi in trotuar o fac sa salte putin, cu zambet pe buze, ca intr-un joc de sotron.

O pisica alb cu negru o urmareste cu uimire si incepe sa ii copieze topaitul, sarind pe gard si ea, voioasa ca are companie.

Ajungand la casa, domnisoara deschide portita de la drum. Bate usor in usa casei si o voce de femeie trecuta de prima tinerete ii zice:

- Da, intra domnisoara!

Domnisoara intra cu sfiala si aseaza plasa cea mica pe masuta, langa masina de cusut.

Apare si doamna, se aseaza langa ea, si incepe sa ii explice tainele cusutului.

La un moment dat, pe la amiaza, sotul doamnei ajunge acasa si se retrage rapid in bucatarie.

Iar doamna il urmeaza, si cu drag, incepe sa ii astearna masa de pranz.

Primul fel, o supica de galuste... ce are ca efect imediat asupra domnisoarei, prin mirosul emanat de pui bun si galuste bune-bune de tot.

Cu hapaituri rapide si lacome, domnul incepe sa manance supa de galuste, nu se aude decat lingura in farfurie, cum taie galustele, una cate una.

Domnisoarei incepe sa i se faca pofta..apoi foame..si din ce in ce mai mult, foama pune stapanire pe ea. Dar ii e rusine sa zica, sa ceara, sa spere la o portie de galuste ... doamna este prea autoritara ( si totodata nepasatoare la poftele domnisoarei ).

Urmeaza apoi felul doi...snitel de pui si cartofi piure.

Singurele zgomote ce se aud in casa sunt cele facute de domnul ce mananca acum hulpav snitelul din farfurie.

Odata cu terminarea felului doi, domnisoara isi strange ghemele de lana inapoi in plasuca, se imbraca incet si zice:

- Doamna, acum eu plec. Ne vedem data viitoare..

Doamna, ce si ea are acum gura plina de mancare, mormaie ceva si ii face semn de "la revedere", cu mana stanga.

Domnisoara coboara in fuga in curte si cu mana dreapta deschide portita. O inchide in urma ei si iese pe troturar.

Foamea e de-a dreptul acum stapana pe ea .. si doar pisica alb cu negru ii mai poate aduce un zambet pe buze. O asteptase pe gard, tolanita la soarele putin piscator al toamnei.

Pisica incepe sa fuga pe gard, chinuindu-se sa tina pasul cu domnisoara.

Cu respiratia intre-taiata, pisica zice (sau poate doar domnisoarei i s-a parut..):

- Nu fi suparata domnisoara, va fi bine!

Ma trezesc usor, e noapte bine inca, fratiorii mei dorm, tinand in brate fiecare o perinuca.

Cobor cu bagare de seama din pat, sa nu ii trezesc. Incetisor, ma indrept spre usa camerei din fata, camera aia in care intram doar de Sarbatori, cand punem bradul. Intind o mana spre clanta usii si ma apas cu putere pe ea spre a deschide usa.

Intru in camera ... si ma indrept spre masa situata in mijlocului ei...pe care troneaza aproape sfidator un tort de ciocolata. Suportul tortului este si el strategic ales ( prea multa strategie nu face bine, zic eu.. ), e inalt..cu picior...sa nu care cumva vreun princhindel sa ajunga la tort.

Cu curaj, ma ridic pe varfurile picioarelor si manuta mea lacoma reuseste sa se infiga in crema tortului...si apoi duc la gura prada dobandita, repede - sa nu care cumva sa ma vada careva.

E inca intuneric, asa cum va spuneam...dar pe strada...se aud pasi...

Langa fereastra, o canapea...ma urc printr-un salt bine gandit...si ma asez in genunchi...cu coatele rezemate de pervazul ferestrei.

Afara luminile de pe strada lumineaza misterios zapada asternuta pe gardul din fata casei, pe stalpii cu palarie..

O pereche, el si ea, trece in graba pe trotuar...ca sa nu ma zareasca, ridic ochii si ma prefac ca sunt invizibil.

De sus, din cer...incepe sa ninga, din nou.. fulgi mari..si innocenti. Fain. Ninge fain. Nasucul meu e lipit de fereastra si fulgii razleti se lipesc pret de o clipa pe sticla ferestrei si apoi se transforma intr-o lacrima mica, mica...

7 noiembrie 1995

Apas pe clanta usii, cu un avant tineresc, poate putin prea matur deja ( deh...e prima zi in care am si eu acum 18 ani ) .. si intru in camera aia din fata ( da, camera aia .. cu bradul de Sarbatori ). E seara deja.

In mersul meu mandru spre fereastra, simt ca doi ochisori ma atintesc...ma uit spre stanga si, in reflexia lumini in furnirul dulapului, observ un princhindel in pijamma ce sta in sezut pe canapea, cu piciorusele suspendate ce nu ating covorul.

Se uita cu mirare la mine si deodata, isi duce mainile la urechi si scoate limba la mine. Pana sa ma dezmeticesc eu....prichindelul dispare in lumina brusc aparuta de la felinarele de pe strada, ce tocmai s-au aprins.

Ma indrept spre fereastra, e toamna tarzie afara. Doar afara.

Frunze ruginii (ce se asorteaza de minune cu sacoul meu visiniu tocmai primit de la mama) cad usor de pe crengi si se astern intr-un covor gros.

E liniste si ... primii fulgi de nea incep sa danseze..

7 noiembrie 2022

Stau pe canapea si imi admir piciorusele ce nu ating covorul...incep sa numar degetele de la piciorul drept: 1..2……

Dar pana sa termin de numarat, in camera intra cineva .. un barbat.

E usor imbatranit, doar usor, si se indreapta spre fereastra. Afara … e inceput de toamna. Si afara.

Ma uit la el mirat, imi pare cunoscut...el nu ma baga in seama deocamdata, poate chiar mi s-a indeplinit dorinta - sunt invizibil! Uraaa!

Ajunge la fereastra si in clipa in care intoarce capul spre mine, eu ma urc din nou in genunchi pe canapea si imi pun coatele pe pervazul ferestrei.

Se uita acum la mine ... cu drag si dor ... si da sa se apropie de mine.

Dar pana sa ajunga la mine, si inainte ca fulgii din ochii mei sa se transforme in lacrimi, intorc capul in sus si ii soptesc:

- Iti mai aduci aminte ce fain ningea?

Mami imi spune sa aduc din solar cateva cepe verzi, pentru a le pune in umplutura de miel.

E deja seara, dar imi fac curaj si ies din casa in fuga.

Ajung la solar (pe vremea aceea aveam solar in care puneam ceapa verde, iarna devreme, ca sa avem de Paste, numa' bine crescuta) si apuc harletul de coada.

Ma opintesc pe lama harletului, dade dade voi reusi sa sap cateva cepe verzi.

Nu reusesc sa strapung pamantul..si ca urmare, smulg usor cateva cepe din pamant.

Ma asez pe un scaunel mic, de lemn, cu un picior...si incarcand sa imi tin echilibrul, curat cele cateva cepe scoase.

Folia solarului e plina de picuri..iar inafara solarului, pomii iti misca crengile usor, batute de un vanticel caldut.

O luna timida incearca sa iasa de sub nori, da nu prea ii reuseste in intregime.

Crengile ce se misca deasupra solarului fac ca umbra lor sa se rasfranga, intr-unu joc interesant, inspre mine.

Nu le bag de seama umbrele..deocamdata..

Si cum ma jucam eu cu cepele curatate si zambeam cu ochii la radacinile lor firave si albe, imaginandu-mi niste papusi la teatru, simt ca cineva ma priveste.

Ma uit in sus inspre folia solarului si inspre crengile de dinafara si observ o mogaldeata pe tavanul solarului..ce incepe a veni inspre mine..

Ma incrunt usor nestiind despre ce e vorba si brusc realizez ca e un diavol negru, ce se tareste inspre mine.

E urat, scarbos si ranjind si cicotind, isi incepe drumul spre micul pui de om, sigur de izbanda lui.

Sar brusc de pe scaunelul de lemn si strang cu putere cepele din manute.

Diavolul incepe sa rada batjocoritor si se tareste cu capul in jos, pe tavanul solarului..incet , spre mine. Are ochi galbeni si coltii ascutiti..labele cu gheare lungi .. iar corpul e acoperit de o blana de animal, neagra.

Intepenesc de frica...si impietresc numai la gandul ca m-ar putea lua cu el.

Intr-o fractiune de secunda imi aduc aminte ca bunicii imi ziceau:

- Mihaita, fiecare om are un inger, ce sta langa el, si il apara.

Si...doar in interior reusesc sa urlu cat ma tin puterile:

- Arhanghele Mihail, ajuta-ma !

Diavolul incepe sa rada si preschimbandu-se ba intr-un copil hidos ba intr-un tap cu coarne lungi...intinde un brat spre mine.

Ma dau in spate cu ochii inchisi si trupul meu se izbeste de cineva.

Deschid usor ochii si ma uit in jos..in spatele meu.

Observ niste sandale romane frumos legate pe picioare.. si privirea mea urca incet..si desluseste in intuneric un trup acoperit de o armura gravata cu frunze de toate formele.

Mainile ii sunt acoperite de la cot spre palme cu aparatori de aur gravat. Armura sclipeste in intuneric, desi nu o lumina nimic.

Privirea mea mirata poposeste pe fata Arhanghelului Mihail..ce sta calm, cu mana dreapta pe un coif tinut la sold.

Are doua aripi mari, albe, prea mari si prea albe. Privirea lui e darza si usor incruntata.

Mai am putere sa intind mana spre drac ca sa i-l arat..iar Arhanghelul imi zambeste usor.

Isi pune coiful in cap si observ ca ii acopera aproape in intregime fata, doar ochii patrunzatori se intrezaresc.

Cu mana stanga ma indeparteaza usor din calea lui.

Intorcand capul spre mine, zice:

- Si Deus pro nobis, quis contra nos?

Apoi, cu ambele maini, ia sabia de foc de la cingatoare si, inaltandu-se usor in aer, se repede asupra diavolului.

Un strigat supra-omenesc de lupta, un urlet diavolesc si diavolul se face fum ce se disipa usor..

Cu cate o desaga moroseneasca, ce sta tantosa pe umeri, cei trei frati ies din casa bunicilor.

E seara in Giulesti, e iarna si e frig de ingheata pana si sentimente.

Zapada e mare si canta sub pasii celor trei.

In curte, o balta inghetata bocna ii ispiteste pe copii sa o transforme in patinoar.

Sub gheata groasa, se mai vad cateva fire de iarba verzi. Cu miscari iscusite, cei trei reusesc sa patineze pe baltoaca si zambete strengare li se deseneaza pe chipuri.

Poarta de la drum e grea, de lemn, cu clanta de fier ce frige la atingere. E atat de frig incat manutele, rand pe rand, se lipesc de clanta.

Motivele traditionale incrustrate pe lemnul de stegar se completeaza perfect unu cu altu: pomul vietii, nodurile si funia, soarele.

Un prag inalt de lemn mai au de trecut fratiorii si gataaa, impingand cu putere poarta , copiii ies in ulita.

Incetisor, ca nu care cumva sa alunece in santul plin de apa inghetata ce serpuieste pe langa carare, copii inainteaza tinandu-se unul de altu.

E noapte de-a binelea acum iar o luna friguroasa se iveste colo sus pe cer, ca un felinar. Zapada si gheata prind a lumina in mii si mii de scantei de toate culorile.

Cu manutele agatate din cand in cand pe gardurile inghetate, cei trei ajung la locul de intalnire, de unde se porneste colinda.

E plin de copii in curtea aceea, e luminata bine casa si dinauntru se aud rasete si glasuri cristaline.

Copiii din curte, stransi unu intr-altu, incep sa colinde. Cei trei frati deslusesc cu greu versurile:

Maica Sfanta, pe un scaunas in gradina

Cu doua mere galbene in mana

Tat inchina si suspina

Colindul e lung iar gazdele casei stau pe trepte si il asculta rabdatori. E lung cat drumul spre Cel de sus, si inapoi.

Copilasii nu se lasa pana nu termina si ultimul vers si apoi, zgomotosi, intra in casa.

Nu stiu de ati fost vreodata intr-o casa maramureseana a anilor '80, insa usile de intrare erau mai putin inalte, ca atunci cand intri in casa, sa te apleci. Iar asta, cu aplecatul, are rolul ei.

Si anume, sa te inclini in fata gazdelor, ca respect pentru ei si casa lor.

E cald in casa, iar lemnele trosnesc in soba. O pisica doarme pe o laita acoperita de un tol traditional. Culorile vii ale pisicii (alb si portocaliu) se completeaza corect cu cele ale tolului.

Pe masa, un cos plin de colacei impletiti si o armata de mere si nuci.

Copii fac roata pe langa masa si manutele lor inghetate insfaca cate un colacel sau un mar si o nuca.

Cei trei frati stau deoparte parca, rupti de restul. Ei sunt priviti ca si straini in toata aceasta lume maramureseana, ei sunt de la oras.

Cu mare veselie, grupul copiilor iese afara in curte si o taie spre casa urmatoare, printr-o gradina plina de zapada.

Fratii incearca sa se tina dupa grupul vesel si taman cand sa ii ajunga, vreo patru caini de stana le taie calea.

Roata pe langa copii, cainii incep a latra spre ei. Fratii se strang unul in altul si cel mic incepe a plange.

Unul din gemeni incepe a scrasni din dinti (cica se cheama bruxism - am mai zis-o) si inainteaza spre unul din caini.

Cu o miscare rapida, copilul se preface ca ia o piatra inghetata de pe jos si o arunca spre caine. Si inainteaza cativa pasi curajosi spre caine.

Deoadata, o voce autoritara sparge parca intunericul si cheama hoarda de caini inapoi.

Cei trei fratiori pornesc spre casa unde tocmai colindul s-a terminat si, cu lacrimi inghetate pe obraji, primesc si ei cate un mar si o felie de cozonac cu nuca. Probabil a fost cel bun cozonac cu nuca, amestecat cu lacrimi si suferinta. De atunci imi place cozonacul cu nuca.

Armata de copilasi porneste spre alta casa iar fratiorii sunt acum in mijlocul lor, de acum sunt si ei moroseni, doar s-au luptat cu caini de stana.

Luna zambeste acum pe cer si, misterioasa si totodata multumita, lumineaza calea copiilor.

Poate ma repet, insa imaginea unor copiilor intr-un sat maramuresean, in Ajunul Craciunului, nu se poate pune pe nici o panza de artist.

Nici un pictor nu poate sa surprinda manute inghetate si inimi mici ce bat asemenea unui secundar de ceas.

Nu are cum sa prinda lacrimi inghetate si suferinta.

Si inca ceva: Uneori sunt prea putine pietre. Si prea multi caini.

E aproape seara deja iar cei cativa fulgi ce incep sa danseze in aer nu fac altceva decat sa completeze stratul gros de zapada inghetata.

In casa, miros de sarmale, ce fierb incetisor pe soba. Lemnele din soba trosnesc usor si parca timide ca sa nu strice linistea din camera.

E plina camera de adulti si toti tac.

E prea liniste. Ca niciodata.

La un moment, deodata cu un trosnet de lemne din soba, o voce spune urmatoarele cuvinte, urmate de un ras usor batjocoritor:

- Da' duce-ti copii la Ocna si hiti iara fata si ficior !

Ies din casa, incruntat. ( Si acum, o gramada de lume ma i-a la intrebari: De ce esti incruntat, cateodata? )

Fratii mei se joaca afara, in lumina stelelor ce tocmai au rasarit. E alb totul, frigul iti intra in oase cu un curaj numai de el stiut.

Apuc franghia legata de sanie si chem fratii sa merem la saniusi, pe coasta.

Urcam pe ulita. Nu e nimeni, doar 3 suflete. Zapada scransneste sub papuci. Acum nu mai stiu exact, scrasnea zapada sau dintii mei?

(Mai tarziu, unii medici mi-au zis ca sufar de bruxism. Ma rog, ce stiu ei...)

Gabicu e cu capul aplecat, numara fulgii ce se astern in fata lui. Emanuil sta pe saniuta, e micut si ochisorii se ascund sub fularul aruncat in graba.

Ajugem sus, pe coasta.

Zapada are un alb enervant ce se lupta cu intunericul de deasupra noastra.

De la Creasta Cocosului pana in Vadu Izei, panorama este superba.

Un cer intunecat. Sec. Si rece. Eu si acum is convins ca nici un artist nu ar putea reda imaginea aceea, intiparita pana azi in mintea mea.

Satul se vede jos, presarat ici colo cu lumini din lompase cu petrol agatate in tavanele caselor mici, morosenesti.

Un catel se aude latrand undeva, spre capat de sat, la vreo baba prin curte.

E o liniste in asa hal incat te contopesti cu ea.

Si incepi sa fi doar tacere.

Si incepi sa rumegi gandurile, ca nu cumva sa iasa afara si sa strice aceasta liniste Dumnezeiasca.

Ninsoarea se intreteste si incepe sa altereze intunericul care parca se destrama usor odata cu tipetele noastre de bucurie ca sania aluneca pe deal in jos.

Ce fain, ni , sania mere singura, nu ne trebe pe nimeni sa ne miste din loc, sa ne dea imbold ! Avem noi destul in interior.

Ca minune, tipetele noastre de bucurie sunt un semnal pentru alti copii. In cateva minute, coasta e plina de copii.

Mai mici, mai mari. Imi aduc aminte si acum de ei, de numele lor, de privirile lor mirate ca ni - si copii de oras se dau cu sania.

O fetita cu ochi verzi imi intinde un mar. De atunci imi plac mie merele rosii. Si zapada.

Si tot de atunci, nu imi plac sarmalele. "

Bunica Marie isi strange panzatura sub barbie si ia painea rotunda, in brate. Mainile ei muncite strang la piept painea si incepe a taia cate o felie. Cei trei baieti , Mihai, Gavril si Emanuil, asteapta cuminti, asezati la masa micuta in odaia autentic maramureseana. Lumina din odaie ascunde sub valurile ei istoria Maramuresului, istoria lui Pintea Viteazu, istoria neamului Rednic.

Ochii bunicii se umplu de drag si, neconditionat, intinde cate o felie de paine fiecaruia din cei trei feciori a lu' Vasalie. Gustul de paine curata si al laptelui prins, de bivolita, ii surprinde pe cei trei “muschetari”...ochisorii lor nu se deslipesc de blidul de lut. Cu coltul panzaturii, bunica isi sterge repede lacrimile si iese afara din casa. Cu mana la ochii cei negri si iscoditori, scruteaza zarile spre drumul mare..spre Varful Gutai..

Un batran taran imbracat cu gate maramuresene si pieptar colorat se iveste pe ulita..vine incetisor spre casa..

La intrare in odaie, bunicul exclama zugrumat de emotie si sincera bucurie:

- O zinit studentii de la Manilova ! (asa ii placea lui sa ne spuna...)

Pe mutrisoarele copiilor se iveste cate un zambet larg..a venit bunicul !

Batranul morosan se pune la masa...si in odaia mica, dar totusi enorma, se raspandeste un miros de otava...de viata...de Maramures...de a fi.

Pe umerii lui parca tot Maramuresul se odihneste. Pe pieptarul bunicului Gheorghe cateva fire de iarba se odihnesc in tihna..se asorteaza la perfectie culorilor vii ale pieptarului.

Cei doi bunici Gheorghe si Maria intra in Biserica satului..unde sfintii s-au ascuns in pereti. Bunicul inainteaza cu cei 3 nepoti, spre altar, sa pupe Crucea. In banci, o intreaga suita de urmasi ai voievozilor de Maramures asculta Liturghia Sfanta.

Baia Mare, Maramures, 1987

Bunica Anuca lui Irimie scoate din galeata cu flori cateva fire de gladiole...si le aseaza in manunchi. Mainile ei ce au pierdut indemanarea acu' cativa ani se incapataneaza sa lege buchetul de gladiole. Rosul catifelat al petalelor se oglindeste in albastru ochilor bunicii...

Mandra nevoie mare, bunica ridica buchetul de flori si se uita cu mandrie la el.

- Iti place, Mihaita? Le ducem la Biserica, azi !

Prichindelul cu zambet strengar se opreste din fuga lui si cu obrajorii aprinsi, de un rosu catifelat (o fi vreo asemanare ? ..probabil..), zice:

- Da bunica, ii fain ! Da' si bunica din Giulesti are tat ase flori rosii !

Bunicul Irimie zambeste elegant (fostul jendar din Jandarmeria Nationala nu isi permite sa zambeasca larg, rigoarea il caracterizeaza mereu..) si incepe sa curete, usor usor, pantofii de mers la Biserica. Rigoarea si pasiunea lui, de a transforma ceva mai putin frumos in ceva frumos ii opreste din fuga si pe ceilati doi frati ajunsi si ei...si ii face sa admire cu cat drag un om isi are grja de lucrul lui.

Bunicii, Irimie si Ana, imprejurati de cei trei nepoti..intra in Catedrala din Baia Mare. Corabia mare, intoarsa ... ii amuteste pe cei trei..

Cu ochisorii in tavanul inalt, albastru si plin de sfinti, cei trei frati Mihai, Gavril si Emanuil Rednic, asculta ingerii..

2022

Un medic, un inginer si un economist .. aprind rand pe rand o lumanare la mormantul bunicilor.

Inginerul aseaza buchetul de gladiole rosu aprins..in vaza de la capataiul bunicii.

Pe lespedea neagra e scris cu litere de aur, in marmura:

BABICI ANA (1921 - 1993)

BABICI IRIMIE (1910 - 1999), prim corator la Catedrala Ortodoxa Baia Mare.

Vantul adie usor, cele cateva frunze de pe mormantul bunicilor incep sa danseze usor si parca soptesc ceva..parca... Poate doar mie mi se pare.

Acelasi an 2022

Acelasi trio (medic, un inginer si un economist) urca incet, prin otava din cimitirul maramuresean de la Giulesti.

Otava aia..da.., otava aceea…

Pasesc incet, sa nu ii trezeasca pe cei plecati. O muncit destul, amu' e vremea de hodina. No ase..

Ajungand langa crucea pe care sta scris cu aur autentic:

REDNIC MARIA (02.08.1923 – 03.10.2005 )

REDNIC GHEORGHE (20.02.1915 – 24.05.1989)

, doctorul exclama :

- Bunicule, au venit studentii de la Manilova!

5*2 + 9:3 + 1 = 14

Da? Asa e?

Vocea lui suna autoritar…eu inclin ochii spre caietul de matematica…o raza de soare strengara se joaca pe patratelele paginii.

Gabi imi da un ghiont usor pe sub masa si in urmatoarea secunda cei doi gemeni spun intr-un glas: Da, asa e.

….

Urcam prin iarba uda inca de roua. Miroase a pamant de Giulesti, a Maramures. Urcam spre Cioncas si Pripor …

pemintele giulestenilor, denumite ancenstral acum sute de ani …Denumiri vechi parca menite sa tina ascunse acele locuri

de basm ale morosnenilor..

Ma uit prin iarba, poate voi gasi si eu o ciuperca faina … sa ii arat ca si eu gasesc ciuperci.

Zaresc o palarie maronie prin iarba…o hriba imensa…incerca sa fie neobservata…da’ nu i-a reusit de data asta sa scape 😊

….

Mihaita, nu strange asa tare coasa in mana..lasa-o sa mearga singura…ni ase.. .

Sunetul coasei ce taie iarba se impleste cu respiratia mea…inaintez vitejeste bucuros ca amu stiu si eu a cosi.

Ma uit in spate victorios…tati ramasese in urma..obosise si se aseza la umbra sub perii in floare…

Ruxandra, 1 si cu 1 fac 3, da?

Fetita zurlie, cu codite si ochi caprui ca palaria hribei din Cioncas, se uita mirata la bunic si zice:

- nu bunicule, 1 si cu 1 fac 2! Manuta ei dreapta numara doua degetele de la mana stanga si i le arata…

Eu ies pe terasa cu zambetul ascuns sub buze si imi aprind o tigara…iese si bunicul si isi pune pe cap clopul de paie.

Isi aprinde o tigara si zambeste si el..cu ochii umeziti.

…

Imi intinde decizia de pensionare…cu lacrimi in ochi. Batranul profesor de matematica … dupa 44 de ani de profesorat …

va primi pensie 1,113 lei. Da, 1,113 lei. Daca imparti suma asta la cei 44 de ani …nu mai ramane nimic de ea…

…

Vocea ce suna grav in telefon imi spune: hai repede in fata cabinetului stomatologic al fratelui tau! Tatal tau e cazut jos…

a venit si o salvare..hai repede !

Ajung…un medic incearca resuscitarea…trupul mic se zbate parca a fi lasat in pace…sa iasa sufletul linistit si sa plece…

Raman cu ochii atintiti pe mainile tatalui ce tocmai a plecat..

Au trecut 11 ani de atunci … si in fiecare an in 2 februarie incerc sa imi amintesc vocea….rasul…figura strengara…

Intru in lemnaria mea…asez saniuta lui Mihaita sa stea rezemata de bicicleta Ruxandrei .

Ridic ochii si …deasupra lor , agatat in cui…se odihneste clopul de paie al tatalui meu…

Nu se putea incheia fara a asculta melodia aceasta:

ascultă melodia

O furnica mare, rosie, se chinuie sa urce pe un fir de iarba - ce sta ca o sabie indreptata spre cer.

Unul din gemeni ia o crenguta si usor o ajuta sa urce pana sus, sus. Poate prea sus, pentru ca odata ajunsa in varful firului de iarba,

acesta se indoaie sub greutatea furnicii si pana la urma furnica ajunge din nou, la pamant.

Inca o incercare...si furnica sta semeata pe varful de iarba.

Copiii exclama cu bucurie in glas:

- Uraaaa, am reusit sa facem furnica sa stea acolo sus !

Si cum stateau ei in iarba plina de flori albastre, privirea celui mic se opreste la cele cateva pietre ce strajuiesc un mic izvor.

Cu bagare de seama, scufunda clondirul in apa cristalina si rece ca gheata...usor usor sa nu tulbure cele cateva lipitori ce stau sub apa,

lipite de acele pietre. Clondirul viu colorat se umple repede...si cel mic il scoate afara din apa...uffff... ce rece e !

Celalalt geaman, usor incruntat, zice acum:

- No, haidati sa merem, ca ne asteapta Marie, cu apa!

Cei trei muschetari pornesc pe drumul uscat si prafos, spre faneata unde claile de fan incep a prinde contur.

Calca cu grija, pe drum e plin de furnici ce cauta poate si ele un fir de iarba pe care sa urce, spre cer.

Veselia celor trei e intrerupta brusc de glasul usor aspru:

- Da' ziniti odata, sau ce tat faceti ?!

Vocea usor autoritara este a unei cocoanei cu panzatura viu colorata si ochii albastri ca florile alea mici din iarba.

Imediat vocea se preschimba intr-un ras de copila de Maramures, ras ce se opreste si se ascunde bine de tot in inimile celor trei frati, si sta acolo lovindu-se usor de peretii acelor mici inimi. Iar ochisorii lor se opresc in pamant, spre firele de iarba.

- No haidati, nu hiti ase sensibili... zice cocoana. Si apucand grebla de lemn, se apuca de corit (strangerea fanului, din laterale spre mijloc).

Mirosul de fan uscat e tulburat de pasii vioi ai cocoanei ce mintenas ajunge in capatul brazdei de iarba si prinde a se intoarce inapoi.

Ajungand in dreptul celor trei frati, cocoana exclama:

- No, ne-am intalnit iara, verisorii mei de la oras, da' eu is pe partea astalalta iar voi dincolo, tat acolo!

Aprilie 2025

Am zinit Marie, am zinit si amu.

Am zinit la patul tau si te-am prins in viata inainte sa treci pe partea cealalta.

Sa nu mai hi suparata pe noi, ca n-am ajuns la timp cu apa ceie din clondir, amu cativa zeci de ani.

Odata si odata, om hi si noi pa ceie parte, laolalta cu tine.

Da' pana atunci, incearca sa urci usor, pe fire de iarba, spre Cer.

Matusica Marioara ne ia de mana si intra cu noi in sala de judecata a divortului parintilor nostri.

Intram gemenii, ce taman impliniseram 13 ani, fiind chemati de judecator sa ne exprimam dorinta...

cu care din parinti sa ramanem.

Cel mic, fratele cel mic, ramane pe hol...el are doar 9 ani.

Inaintam mecanic spre masa judecatorului...in stanga observ o masa la care sta tati si avocatul lui.

La masa din dreapta , sta mama si avocatul ei.

Mama plange..tati e uimit...probabil acum realizeaza si el ca si copiii fac parte din aceasta ecuatie.

A familiei si a divortului.

Matusica merge cu noi pana in fata mesei judecatorului..mainile ei sunt pe umerii nostri, ai celor doi gemeni.

Plictisit din cale afara, judecatorul intreaba :

- Cu cine vreti sa ramaneti , dupa ce parintii vostri se vor desparti?

Intrebarea pica asupra noastra si ne lasa fara aer in piept. Incet si zugrumat, repetam unul dupa altul:

- Cu mami...

Iesim din sala, matusica Marioara ne tine de mana, si pasind parca pe un pat de cuie iesim din grozavia salii de judecata.

Timpul a trecut...matusica Marioara a fost alaturi de noi, ca si a doua mama...si ne-a indrumat ca si pe copiii ei.

De la ea din bilblioteca am citit colectia Jules Verne...de unde am invata ca viata poate fi si frumoasa

si plina de extraordinar.

Din bilioteca Scolii nr 14 Baia Mare unde ea a fost bilbliotecara cativa zeci de ani...am descoperit placerea cititului.

Mai tarziu, a aparut Ruxandra, fetita mea. Pe la doi anisori...i se adresa matusii cu apelativul Lola...

copil mic fiind nu putea pronunta cuvinte cu litera "r".

Lola era pretutindeni in universul Ruxandrei. Lola ii stergea lacrimile cand se impiedica, cand se lovea..

Lola radea de poznele fetitei...

Lola o strangea la piept..

Acum, e tarziu ... matusica Marioara tocmai a plecat...spre lumi mai bune..spre mai bine si mai luminos.

A plecat suparata...si obosita. A plecat asa cum doar un om bun stie sa o faca: dupa ce iti termini treaba facuta bine,

usor usor iesi din incapere si lasi binele facut in urma ta. Nu ceri plata, nu ceri apreciere...doar pleci.

Anul acesta nu va mai primi colindatori pe cei trei frati...anul acesta o vom colinda la mormant...sau macar in gand.

In numele celor trei copii, Mihai, Gavril si Emanuil, iti multumesc matusica Marioara pentru tot binele ce ni l-ai facut,

pentru tot ajutorul ce ni l-ai dat.

Iarta de poti neputinta noastra de a-ti intoarce in intregime ajutorul dat. Iarta de poti ne-prezenta noastra

in viata ta atunci cand o asteptai..

Vei ramane vesnic in inimile noastre..

Mihai, Gavril si Emanuil Rednic

Autobuzul de la Targu Lapus opreste brusc in fata Portii Manastirii Rohia,

parca prea brusc...vrand parca sa scape rapid de acei ce doresc sa coboare taman acolo. Ei na..taman acolo..

Cei 3 copii coboara repede pe scarile inghetate ale autobuzului, si apoi mama, in urma lor.

Usile autobuzului se inchid rapid si...in tromba... demareaza de pe loc, lasandu-i pe cei 4 intr-un nor de fum.

Incepe urcusul cararii spre Rohia (pe vremea aceea, cararea prin padure era des folosita spre urcare, sus, acolo Sus..).

Cel mic duce cu greu o plasa plina cu hainute. Degetele ingheata involuntar pe manerele plasei.

Da' nu se lasa, e doar un pui de morosan get beget. El trebuie sa fie primul, in fata celorlalti.

Cei doi gemeni tac si urca incet in spate mamei.

Pe cararea plina de frunze uscate incepe sa se asterne usor linistea, doar pasii celor 4 deranjeaza linistea padurii.

Unul din cei doi gemeni ia plasa din manutele celui mic si continua urcarea..doar e mai mare cu 4 ani..

Padurea vuieste usor, usor..cele din urma frunze cad si ele pe carare, intr-un ultim efort de a nu deranja linistea.

Ajungand la Manastire, cei 4 intra in Biserica veche. E intuneric bine inauntru, doar cateva lumanari zgaraie intunericul.

Copiii se aseaza fiecare intr-un scaun din randul lipit de pereti; mama se aseaza in genunchi in fata Icoanei.

E liniste, doar oftatul mamei se aude acum, cei 3 nu indraznesc sa respire, pentru a nu deranja acel oftat.

Linistea asta e sparta brusc de deschiderea usii Bisericii.

Evreul increstinat Nicolae Steinhardt intra in Biserica.

Pasii lui hotarati si imbracamintea specifica calugarilor, neagra si sobra, se asorteaza de minune.

Privirea agera a evreului desluseste in intuneric pe cei 3 copii.

Se uita la ei si inainte de a intra in Altar, scapa un oftat.

Un orb, pasind usor, intra si el in Biserica. Murmura ceva doar de el inteles..si inainteaza incet si cu teama.

Cei 3 copii se uita uimiti la el...cum Doamne reuseste un orb sa umble, sa inainteze ?!

Nicolae Steinhardt incepe slujba...din toate cuvintele spuse tare, cu tarie, cei trei copii deslusesc astea:

- Suflete al meu, oare acestea ai dorit ?

Luminarile sfaraie usor, intr-un fel suparate ca se vor termina, topi si disparea ca si cum nu ar mai fi fost.

Rand pe rand, se sting...deodata cu iesirea calugarului din Altar. A terminat slujba.

Pasind la fel de energic si curajos, calugarul Nicolae Steinhardt se indreapta spre iesire.

In drumul lui, pune mana ca capu fiecaruia din cei 3 copii si , mandaindu-si barba, iese afara din Biserica.

Mama se ridica din genunchi si deodata cu copii, iese afara, in fata Bisericii.

Plasa cu haniute o duce acum celalalt geaman.

Grabit, Nicolae Steinhardt intra in biroul sau si ii face semn mamei sa intre dupa el.

Experienta intr-u Dumnezeu nu il lasa sa stea indiferent in fata celor 4...trebuie sa ajute si el, cum poate, cum stie.

Cei 3 copii raman singuri in fata Bisericii..Pe cer au sosit cativa nori de zapada...incepe sa ninga usor.

Padurea fosnaie misterior si parca se aude, printre copaci si crengi...cate vorbe, ce ajung la cei 3 copii:

- Suflete al meu, oare acestea ai dorit ?

Înaintez ușor, cu tava în mana, de-a lungul tejghelei din cantina Observator. Apuc ultimele felii de pâine ramase disponibile și dau sa ma îndrept spre o masa libera din cantină.

O voce din Ardeal, surprinsă de faptul ca luasem ultimele felii de pâine, zice în dulce grai morosenesc:

- No, da-i pace, am rămas fără pâine..

Ma întorc și vocea capătă forma unui băiat, cu par lung si grizonat.

Dau mana studențește prima data cu Roland Schmidt. Cu emoție și bucurie aflu ca e din Sighetu Marmației...deci e de-al meu..

Merem la masă și începem a povesti, printre imbucaturi, cum și de ce am ajuns amândoi la facultate în Cluj.

Ieșim din cantină și ne îndreptăm spre Căminul 7. Ajungând la scări, zic eu...

- Mancarea asta nu mi-o ajuns nici pe o măsea. Ase bine ar mere amu un șnițel...

Roli zâmbește cu gura pana la urechi și zice:

- Mitzone, de amu înainte îți zicem "șnițel ".

Și asa mi-a rămas numele ...5 ani de Automatica și Calculatoare...

Anii au trecut ușor, Roli venea cu soția cu cei doi băieți la noi în vizita...ei se stabiliseră la Cluj, în Floresti.

În drum spre Mare, noi ne opream la ei, la o cafea și o depanare de amintiri.

Și invariabil...un șnițel.

16 august 2023, știri...seara..

O familie de clujeni a suferit un accident tragic pe autostrada Salonic. Cei doi părinți au murit instantaneu, iar cei doi băieți sunt răniți "

Nu bag de seama știrea...însă ceva parca simt...un fel de foame în stomac...un fel de nod..

17 august 2023

Aflu cu stupoare ca Roli și Alina sunt cei doi părinți din știrea de ieri.

25 august 2023

Stau pe terasa și scriu aceste rânduri. Mâinile nu ma prea ajuta. Nu pot sa cred. .Roli a murit..nu pot sa accept asta..

Maine ma duc la Sighet, sa te conduc pe un ultim drum, draga prieten Roli. E greu. E stupid de greu.

Am scris acum aceste rânduri în amintirea ce urmează a fi prezenta mereu, în amintirea unui prieten bun.

Roland Schmidt: un neamț organizat, un ungur simpatic și jovial, un om cu o inima de român.

M-ai învățat cum sa fiu de cuvânt . M-ai învățat cum sa fiu organizat. Nemțește.

Mi-ar fi plăcut ca și în aceasta vara sa îți fac o vizita la Floresti, sa mâncăm un șnițel.

Rămas bun Alina și Roli. Ați lăsat un gol imens și în familia Rednic.

Urc in fuga treptele exterioare ale spitalului si ajung in holul mare.

Lume multa, luminata aiurea de cele cateva becuri existente in hol.

Ajung la lift...trebuie sa ajung la etajul 6, sala de nasteri.

Dar liftul e plin si doamna liftiera, cu un ranjet mai mult sau mai putin batjocoritor, imi inchide usile liftului in nas.

Incep sa urc pe sari, cate 2-3 trepte deodata. Ma izbesc din ce in ce mai mult de oameni bolnavi, posomorati, apatici,

fara viata..orientati mai mult spre moarte ce sigurat pandeste din umbra holului ce urca incet incet si pe scari.

Ajung la etajul 6, fratele meu geaman Gavril e deja acolo...si e deja fericitul tatic al fetitei sale, GABRIELA.

Astept...pe scari, de la etajele superioare, continua sa coboare oameni tristi, se uita cu ciuda la noi stiind ca noi,

in schimb, asteptam sa apara VIATA.

Ma uit spre cer...e noapte deja, incep sa apara cateva stele timide. Incerc sa ma delimitez de mediu inconjurator

dominat de mizerie, durere , miros greu de spital.

Incet incet ma delimitez..si incep sa ma pregatesc pentru MINUNEA VIETII. E liniste deja in mine.

Astept..

Astept...

Deodata, din inaltul Cerului, o stea coboara in viteza spre Pamant ... iar la contactul cu Pamantul,

primul tipat al RUXANDREI sparge tot in calea lui. Totul in jur se sparge in mii si mii de bucatele,

si tot ce e urat si murdar se disipa ca fumul.

Oamenii aceia tristi si bolnavi se farama in bucati mici mici fara nici o sansa de reintegrare.

Atmosfera devine proaspata, calduta si primitoare.

Lumina se amplifica nespus de mult si alunga orice umbra in care s-ar putea ascunde moartea.

Sotia apare la geam, cu RUXANDRA in perinuca. VIATA doarme, usor...

E obosita, a avut drum lung de strabatut, de Sus... pana aci, jos.

La multi ani fetita mea, RUXANDRA !

Te iubeste tati ...mult, mult de tot ! Succes in viata !

Arta de-a învinge

Să ai curajul să spui da

Să ai curajul să spui nu

Şi-n fiecare clipă grea

Să fii mereu, acelaşi Tu !

Să ştii să crezi

Când unii te înşeală,

Să te ridici

Când alţii te doboară,

Să poţi păstra

Ce alţii vor s-alunge,

Să ştii să râzi

Când sufletul îţi plânge

Şi cald tu să rămâi,

Chiar dacă afară ninge.

Aceasta-i arta

De-a învinge.

Rudyard Kipling

- Domnule profesor, e bine cum am desenat ?

Batranul profesor nu aude sau se preface, oricum privirea lui e atintita spre o plansa agatata pe peretele clasei, unde hodinesc cateva figuri geometrice.

Cu ochii cat cepele, profesorul se uita cu uimire la un triunghi dreptunghic ce pare ca a prins viata, si care incepe sa se roteasca in jurul unei catete ... si deodata o mandrete de con ia nastere. Mandru nevoie-mare, conul ii da un ghiont unui cerc ce bietu' prinde si el a se roti in jurul axei lui imaginare si astfel o sfera durdulie incepe sa topaie voioasa pe plansa.

Cele doua figuri geometrice se prind mana in mana si sarind de pe plansa, incep sa pluteasca in aerul caldut de Iunie, presarat ici colo cu firisoare mici de lumina.

Cu ambele maini, profesorul se freaca la ochi si nu-i vine sa creada ce vede.

Elevul de la tabla se uita putin mirat si totodata usor carcotas la profesor si nu realizeaza ca cele doua figuri geometrice ce pluteau s-au lipit deja pe tabla, inlocuind-i cele cateva mazgalituri stangace.

Cu mult drag, profesorul se indreapta spre tabla si zice elevului:

- Mai copile, uite asa se deseneaza o figura geometrica!

Conul zambeste acum el carcotas spre elev si ii da un cot sferei durdulii, iar aceasta porneste o rotire ametitoare si prinde a lumina.

Cu o gest discret, profesorul opreste sfera din rotirea ei si incepe sa scrie langa ea formula de volum:

Iar langa con, creta din mana profesorului incepe a scrie formula ariei laterale:

Bietul elev ramane cu gura cascata si rusinat de frumuseteaza figurilor geometrice si totodata de scrisul apasat al profesorului, lasa ochii in pamant. Se indreapta spasit spre banca lui…si nici el nici profesorul nu baga de seama o doamna carunta la par, ce sta cuminte exact in ultima banca.

Profesorul continua demonstratia la tabla, elevii se chinuie sa tina pasul cu el si, la final, dascalul aseaza creta pe marginea tablei si isi bate palmele una de alta.

Un norisor fin de praf alb se ridica in aer si se contopeste cu parul carunt al matematicianului.

Iar doamna din ultima banca zambeste si ea acum, cu ochii umeziti. Probabil praful de creta e de vina.

Zgomotul vesel al clopotelului salveaza elevii de la ultima ora de matematica si cu un vuiet cumplit, acestia ies din clasa, galagiosi si veseli – doar incepe vacanta mare!

Batranelul carunt deschide catalogul si in dreptul elevului ce s-a chinuit la tabla, trece o nota. Nu va spun care. Oricum e prea tarziu si unii oricum nu tin cont de cifre. Desi ele sunt importante, mai ales in unele momente.

Cu un oftat, apuca catalogul si cu el la subrat, iese din clasa.

Arunca o privire in clasa si nici acum nu realizeaza ca doamna din ultima banca e tot acolo. Ea se ridica de pe scaun, se inclina usor spre profesor si ii face cu mana un semn de ramas bun.

Matematica - Regina stiintelor, ea e doamna din ultima banca. Cu un gest parintesc, ea se duce la tabla si culege conul si sfera si apoi usor le pune inapoi pe plansa agatata intr-un cui pe perete. Cele doua figure geometrice sunt suparate, oare de ce nu le lasa Regina sa se mai joace putin?

Pasii profesorului se aud pe hol .. tocmai ajunge la cancelarie si pune pentru ultima data catalogul la locul lui.

Bobocul de fata, proaspata studenta, ajunge in fata scarilor impunatoare ale Universitatii Tehnice.

Facultatea de Arhitectura se inalta mareata si totodata primitoare in fata tinerei studente.

Cu pasi repezi, urca scarile si intra in holul impunator al Facultatii( ... mai stiu pe cineva ce acusica mai bine de 21 de ani urca niste scari in fuga, spre sala de nasteri a Spitalului Judetean Baia Mare).

Emotia o napadeste si cu greu isi ascunde freamatul inimii.

Un olandez inalt de vreo 3 m, in acceptiunea ei, o intampina cu un zambet cald si intr-o olandeza infricosator de ciudata, ii zice:

- Welkom bij ons! ( Bine ai venit la noi !)

Un zambet timid se intipareste pe fata studentei si cu graiul zugrumat de emotii, ii raspunde intr-o engleza perfecta:

- Hello! My name is Ruxandra, I am from Romania and I do not speak dutch!

Olandezul zambeste si el acum mai larg si intinzand mana, o pofteste in universul fermecator al Arhitecturii.

Studenta incepe a urca scarile interioare ale Facultatii si la un moment dat trece pe langa o plansa pe care odihnesc cateva figuri geometrice. Interesant ... un cerc si un triunghi dreptunghic parca incep sa prinda viata si incep a se roti, devenind rand pe rand o sfera si un con. Parca mai vazusem undeva aceste figuri geometrice .. hmmm .. intr-o sala de clasa, la ultima ora de matematica a bunicului...

Amfiteatru e plin, 325 de studenti din toata Europa si nu numai, asteapta in liniste inceperea orei festive.

Sunt tineri, si plini de speranta, de emotie.

Incepe pentru ei cea mai frumoasa perioada a vietii. Aceea de student.

"Cu numarul 92 pe tricou" (intrase a 92-a din cei 325 de studenti), Ruxandra se aseaza pe un loc liber.

Din rucsacul ei, un echer de 90 de grade isi scoate capul la lumina si fluiera a mirare la vederea celor 325 de suflete. Tot in rucsac, un compas se uita cu frica la sala plina si se lipeste strans de echer.

Au urmat apoi 3 ani de calcule, desene, imbinari ale imaginatiei cu formule fixe. De incercari de a transpune

sentimente in figuri geometrice. De talent si pasiune, combinate cu precizie de chirug in a pune pe hartie ceea ce iti imaginezi.

Nopti de munca, ca sa fie gata proiectul a doua zi.

Ani plini de batai de inima in asteptarea notei la un examen. Cu bucurii pe holurile Facultatii. Cu dezamagiri

cateodata, atunci cand nota era mai mica decat cea asteptata.

Ani de studentie, plina de veselie, oameni noi si prietenii ce se leaga doar odata in viata.

Ani in care amintirile s-au creat pentru a fi cautate mai apoi, dupa zeci de ani.

Ca o recunoastere a muncii si ambitiei, Facultatea de Arhitectura i-a acordat Ruxandrei, incepand cu anul II si

III, oportunitatea de a preda matematica si fizica colegilor din anii mai mici. Probabil gena bunicului - de a preda matematica, si-a spus cuvantul aici cu prisosinta.

Acum, la inceperea anului I de MASTER in ARHITECTURA, oportunitatea aceasta i-a fost oferita din nou, de data aceasta Ruxandra fiind invitata sa predea altor proaspeti studenti.

Eindhoven, Olanda, final de septembrie 2025

E caldut in Eindhoven iar campusul studentesc e plin.

De absolventi. De aripi ce se deschid.

De mame si tati ce isi ascund, sub ploape, boabe sferice de lacrimi.

Ruxandra urca pe scena iar Rectorul ii inmaneaza diploma de Absolvire a Facultatii.

E acelasi olandez inalt de vreo 3 m.

Si in olandeza, ii spune Ruxandrei:

- Gefeliciteerd Ruxandra, we zijn blij dat we een bijdrage hebben geleverd aan jouw evolutie in de architectuur!

(Felicitari Ruxandra, ne bucuram ca am contribuit la evolutia ta intr-ale arhitecturii!)

Ruxandra ia diploma in mana si cu un zambet larg si cald, ii raspunde:

- Bedankt voor het vertrouwen in mij al die jaren!

(Va multumesc ca ati avut incredere in mine in toti acesti ani!)

Fata lui tati este ARHITECTA!

(cred ca gramatical corect este: fata tatei. In mod sigur bunica m-ar corecta de indata. Da' mie imi place cum suna, asa ca nu ma voi corecta :) )

Succes RUXANDRA in tot ceea ce vei crea cu mainile tale si pasiunea ta!

Fa din sentimentele tale poduri ce vor uni suflete si camine ce vor adaposti familii.

Cladiri in care familii is vor trimite suflete spre a fi invatate si spre a evolua.

Cum se pot opri lacrimi ce curg? Aveti vreo idee?

Ma chinui de cateva minute sa fac asta si, la naiba, nu imi iese!

E bine totusi ca Dumnezeu ne-a dat doua maini, ca sa ne putem acoperi deodata ochii.

Multumesc OLANDA pentru arhitectura rampei de lansare a fiicei mele.

Pentru caldura cu care ai primit acusi 3 ani o fata venita dintr-un sat, de pe undeva din Maramures.

Ale carei "arme" in "luptele" ce au urmat au fost doar ambitie, pasiune, un echer si un compas.

p.s. acum 25 de ani, primul meu loc de munca ca IT-ist a fost prima firma olandeza de software din Cluj-Napoca.

Interessant, toch?

Prichindelul nazdravan intra in fuga in camera luminata usor de razele soarelui prin perdelele prafuite.

Obrajorii rosii si transpirati sunt mangaiati de cele cateva raze de soare ce au reusit sa strapunga perdelele.

In camera, un fotoliu langa o masuta de cafea, iar pe masuta de cafea, o cutie de ceasuri.

Ochii ageri ai prichidelului, umbriti de sprancene drepte ca ale bunicului, observa cele cateva ceasuri ramase in cutie.

Unul din ele, un elvetian negru, sobru si elegant, ii atrage privirile.

Cureaua de piele negru lucios are cusaturi de culoare crem iar eleganta este desavarsita de secundarul ce are inscris ceva in cod MORSE.

Cu o miscare rapida, manuta prichidelului inhata ceasul elvetian si acesta da sa iasa in fuga din camera.

Dar, surpriza... Ruxandra intra in camera si il dojeneste pe cel mic:

- Mihaita, ti-am zis sa nu mai intri in camera bunicului. Nu il mai cauta, a plecat de putina vreme dintre noi...

Copilul lasa ochii in jos...si cu mana la spate ce ascunde ceasului bunicului, iese spasit din camera.

Ruxandra se uita cu drag si dor spre cutia de ceasuri...si ofteaza...doar cateva ceasuri au mai ramas in cutie....

Spre seara, prichindelul e pus la patuc, la somn. Mai cu forta, mai cu dojeniri...spiritul tanar si aprig

nu ii da pace, e mereu o sfarleaza de om..greu de stapanit. Suna cunoscut, nu?

Ruxandra ia cartea pe a carui coperta apare bunicul si ii spune copilului:

- Vrei sa iti citesc ce a scris bunicul, acum cativa ani, despre el si viata lui?

- Daaaa - suna vocea cristalina si innocenta a baietului.

Ruxandra incepe incet sa citeasca, copilul inchide ochisorii caprui si zambeste poznas.

Dupa primele propozitii, in manuta baiatului ceasul incepe sa ticaie puternic si precis.

Ticaitul ceasului, ritmatic si placut, reuseste sa inchida ploapele prichidelului..

Ruxandra aseaza cartea pe cutia cu ceasuri si incetisor iese din camera, sa nu se trezeasca prichindelul.

Deodata, parca pe hol se imprastie un miros usor de tutun si parca un suflet traverseaza holul, lasand in urma lui

un praf de stele amestecat cu sentimente.

Parca parca...isi zice Ruxandra...parca mi s-a parut. Poate...